
Cartea a fost scrisă de Virgil Ierunca, care a avut ca izvor o altă carte, cea a lui Dumitru Bacu.
Evenimentele petrecute la închisoarea din Piteşti în perioada 1949-1952 ocupă un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu ( n. r. – complet ignorat de Occident) al secolul al XX-lea. Primul document de referinţă, alcătuit din diverse mărturisiri, transmise din gură în gură, de la ureche la ureche, fără o vedere de ansamblu şi imposibil de avut pe atunci, dar care are o imensă calitate a autenticităţii a fost cartea lui Dumitru Bacu (Dumitru Bacu a fost el însuşi deţinut politic, izvoarele sale fiind de primă mână şi de bună credinţă).
Multă vreme fără îndoială, cheia tăcerii au fost victimele reeducate, care la rândul lor au devenit călăi, iar călăii împotriva voinţei şi firii lor nu se sinchisesc niciodată să-şi mărturisească crimele. În timpul experienţei de la Piteşti categoria martorului a fost pur şi simplu suprimată.
Când “fenomenul Piteşti” a fost oprit, în anul 1952, a trebuit să fie găsită o explicaţie, iar înscenarea procesului cu ţapi ispăşitori, începută în anul 1954, nu a mai fost dată publicităţii aşa cum era prevăzută iniţial. Iar în proces au fost implicaţi doar deţinuţii-torţionari care fuseseră legionari, rând pe rând eliminându-se sioniştii, tărăniştii etc… nu se ştiu motivele, dar probabil s-au convertit la comunism şi li s-au iertat ororile sau mai bine zis au fost şterse.
“Piteştiul” în 1949 era o închisoare rezervată tinerilor, spre exemplu studenţii care nu îşi luaseră încă diploma sau licenţa. O mare parte dintre ei erau legionari, restul făcând parte din altă formaţiune politică… Nikolski este cel care a iniţiat acolo o operaţiune de distrugere a deţinuţilor, slujindu-se de ambiţia nemăsurată şi de spiritul demonic al unui deţinut care făcuse parte din “frăţiile de cruce”, dar care s-au convertit repede la comunism şi a început chiar o carieră strălucită în partid: Ţurcanu. Acesta şi-a pus la punct o echipă de deţinuţi, dintre care unii făcuseră parte dintr-o organizaţie de tineret legionar, alţii nu. Printre legionarii lui Ţurcanu se aflau: popa Alexandru, Livinski, Mărtinuş, Nuţi Pătrăşcanu. O parte dintre călăi nu au fost judecaţi în procesul reeducatorilor: Enăchescu, care şi-a torturat propriul său unchi până acesta a scuipat sânge, Titus Leonida, Dan Diaca( acesta practica o celebră lovitură de ficat, ce te făcea să-ţi pierzi imediat conştiiţa, i se mai spunea în închisori “lovitura Diaca”).
Din grupul iniţial de torţionari circulă unele versiuni după care unii ar fi fost în prealabil torturaţi. Astfel, un student din Timişoara, care era, după spusele profesorilor şi colegilor săi, nu numai un foarte bun violonist, nu numai un fin literar (putea să recite pe dinafară Saint – John Perse), dar şi o natură sensibilă, aproape feminină, de o extremă curătenie sufletească, după reeducare a fost cel mai aspru torţionar condamnat la moarte în procesul Ţurcanu. Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare şi că a fost omorât pentru dârzenia şi demnitatea lui, până când într-o zi, cineva i-a spus adevărul, iar de atunci femeia nu făcea decât să umble din casă în casă, căutând foşti puşcăriaşi, sperând că într-o zi cineva îi va spune că nu e adevărat.
Dumitru Bacu explică de ce a fost aleasă pentru experienţă închisoarea de la Piteşti: “Situată în afara oraşului spre partea de nord – vest, în apropierea unui pârâiaş şi departe de orice locuinţă, oferea un mediu prielnic pentru schingiuiri, niciun strigât nefiind auzit de către cineva”.
Fazele reeducării
Reeducarea avea patru faze. Prima fază, denumită demascarea externă, deţinutul trebuia să îşi arate loialitatea faţă de partid. A doua fază, demascarea internă, studentul schingiuit trebuia să-i demaşte pe cei care îl ajutaseră să reziste în interiorul închisorii. Faza a treia, demascarea morală publică, în care deţinutul era nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt. Ultima fază, a patra şi ultima: reeducatul era pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, deci devenea la rândul său călau.
Despre metodele de tortură prefer să nu mai scriu pentru că am vrut să fac doar o scurtă recenzie a faptelor petrecute la Piteşti în perioada 1949 – 1952, dar dacă voi primi cereri să mai scriu şi despre metodele de totură de la închisoarea “reeducatorilor” o voi face cu cea mai mare plăcere.
47.078273
21.916766
Like this:
Be the first to like this post.