Ştiaţi că…?

Statuia lui Goethe de la Viena…

 

Poetul german Goethe ( 1749 – 1832) spunea:

“Timpul îndoielii a trecut, acum se îndoieşte cineva de Dumnezeu ca şi de sine însuşi. Despre o mulţime de lucruri pot sta de vorbă numai cu Dumnezeu. Oricât va înainta ştiinţa, nu va putea trece peste înălţimea morală a Evengheliei. Sunt încredinţat că Biblia este cu atât mai frumoasă cu cât o înţeleg mai bine. Biblia nu este o carte naţională, ci cartea naţiunilor. Ea este o carte ce va trăi veşnic, pentru că atât cât va fi lumea, nimeni nu se va găsi ca să se ridice şi să spună: Eu o pricep în tot amănuntul şi cuprinsul ei.
Eu iubesc Biblia şi o preţuiesc, căci aproape numai ei datorez toată cultura morală a mea. Istorisirile, învăţăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adânc în mine şi m-au influenţat într-un fel sau altul.”

Înainte de moarte acelaşi Goethe i-a mărturisit lui Eckerman: “N-are importanţă cât va progresa mintea omenească în cultura intelectuală, în ştiinţele naturii, în lărgime şi în adâncime, ea nu va fi în stare să se ridice deasupra demnităţii şi culturii morale a creştinismului, aşa cum străluceşte în Evanghelii. Viaţa şi puterea unui popor depinde de atitudinea pe care a luat-o faţă de Biblie.”

Acest fragment l-am găsit într-o carte şi este ca un răspuns la cei care spun că oamenii de ştiinţă sau scriitorii nu credeau în Dumnezeu sau că Biserica era împotriva culturii sau a progresului ştiinţific… Dacă Goethe a spus asta, ar trebui ca cei care vorbesc fără cunoştinţă de cauză să mai pună mâna pe carte… să se mai documenteze!

 

Despre Katyn

Puţini ştiu că înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când s-au împărţit sferele de influenţă între Germania Nazistă şi Rusia bolşevică, Polonia a fost victima care a fost cea mai şifonată, apoi România şamd.

Se cunoaşte deja faptul că după ce au mers şi ruşii peste polonezi, i-au luat prizonieri… În armata Poloniei erau ofiţeri, medici, profesori, ingineri etc, cele mai strălucite minţi ale statului polonez lupta pentru eliberarea ei, bineînţeles fiind încolţiţi nu mai aveau cum. Acuma se tot aruncă cu noroi în Germania cu lagărele, cu rasa superioară… Dar Rusia, avea o politică dată naibii. Bolşevicii aveau alte concepţii, şi anume ei porneau de la următorul lucru: “Proştii sunt mai uşor de manipulat şi de condus”. Este cert că deja intelectualităţile trebuiau şterse de pe faţa pământului.

După ce s-au băgat şi bolşevicii în Polonia şi au luat ca “prizoniere” minţile strălucite poloneze, le-au dus în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk şi i-au împuşcat pe toţi, cifra se estimează a fi în jurul a 20.000 de intelectuali, care au sfârşit în gropile comune… Asta s-a întâmplat în anul 1940, urmând ca mai târziu nemţii să descopere aceste gropi comune în 1941. După război propaganda comunistă a încercat să arunce vina asupra Germaniei. Dar cum poţi să modifici adevărul când metoda de execuţie: un gloţ în cap care intra prin ceafă şi ieşea prin ţeastă, era tipic comuniştilor, pentru că naziştii foloseau variantă simplă de împuşcare dacă nu te ducea în lagăr…

Cam atât despre Katyn-ul unde şi-au pierdut viaţa polonezii. Acuma puţini ştiu că şi România a fost victima acestor execuţii, de exemplu când Hitler cu Stalin au împărţit influenţele, Transilvania de Nord: Germania, iar Basarabia şi Bucovina de Nord: URSS. Sovieticii au aplicat aceeaşi metodă din pădurea de la Katyn şi populaţiei române din regiunile anexate: Basarabia şi Bucovina de Nord. Mai multe detalii despre masacrul de la Fântâna Albă găsiţi pe blogul lui Victor Ţibrigan, aici.

Piaţa Wenceslas, martoră la evenimente istorice…

Prolog…

La 16 ianuarie 1969, studentul de la filozofie Jan Palach şi-a dat foc la poalele Monumentului Sfântului Wenceslas, câteva săptămâni mai târziu, pe acelaşi pătrat, studentul Jan Zajic s-a sinucis.

Luni, 16 ianuarie 1989, Praga…

Cu douăzeci de ani în urmă, în aceeaşi zi, studentul de la Şcoala Economică din Praga, Jan Palach, a mers pe scările din din faţa Teatrului Naţional (azi Muzeul Naţional) cehoslovac din Piaţa Wenceslas. La ora 16:00, a scos o sticlă din punga de plastic pe care o avea la el, a turnat pe el benzină şi şi-a dat foc cu un chibrit. Trei zile mai târziu, cu 85% din corp acoperit de arsuri, a murit în agonie într-un spital din Praga.  Avea douăzeci de ani şi a lăsat în urmă un bilet prin care explica faptul că nu găsise altă metodă de a protesta împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia cu cinci luni înainte , decât să se omoare. Câteva voci curajoase l-au considerat martir, însă în ochii regimului comunist era considerat inexistent. Cenuşa lui a fost îndepărtată din cimitirul de lângă Praga, unde fusese îngropată iniţial, iar în locul său a fost adus trupul unui bătrân pensionar care nu avea nici o legătură de rudenie cu tânărul decedat. Grupurile de opoziţie au anunţat că vor declara săptămâna dintre 15 – 21 ianuarie, “Săptămâna Palach” şi vor organiza o serie de evenimente pentru a comemora aniversarea morţii lui. (Fragment preluat din “1989. Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de Victor Sebestyen)

Tot în anul 1969, la câteva săptămâni, studentul Jan Zajic s-a sinucis în acelaşi loc unde s-a sinucis Jan Palach…

În postul în care vă povesteam cum a fost la Praga, vă spuneam că Jan Palach s-a sinucis la poalele Statuii Sfântului Wenceslas, informaţia asta o aveam din cartea despre Praga, însă am aflat altă informaţie, mai concretă, iar Jan Palach şi-a dat foc lângă statuia din faţa clădirii ce azi adăposteşte Muzeul Naţional…

 

Statuia Sfântul Wenceslas, nu lângă această statuie s-a sinucis Jan Palach… dar a fost martoră şi ea la eveniment.

 

Monument dedicat în memoria celor doi martiri: Jan Palach şi Jan Zajic…

 

Monumentul se află astăzi în faţa Muzeului Naţional din Praga…

 

Deşi au trecut 41 de ani de la mortea celor doi şi chiar dacă anul acesta se vor împlini 42 de ani de la moartea lor, ei au fost declaraţi martiri doar după 1989, pentru că din 1969 au fost martiri doar pentru poporul ceh, iar regimul comunist nu a fost de acord pe atunci cu poporul…

Fenomenul Piteşti

Cartea a fost scrisă de Virgil Ierunca, care a avut ca izvor o altă carte, cea a lui Dumitru Bacu.

Evenimentele petrecute la închisoarea din Piteşti în perioada 1949-1952 ocupă un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu ( n. r. – complet ignorat de Occident) al secolul al XX-lea. Primul document de referinţă, alcătuit din diverse mărturisiri, transmise din gură în gură, de la ureche la ureche, fără o vedere de ansamblu şi imposibil de avut pe atunci, dar care are o imensă calitate a autenticităţii a fost cartea lui Dumitru Bacu (Dumitru Bacu a fost el însuşi deţinut politic, izvoarele sale fiind de primă mână şi de bună credinţă).

Multă vreme fără îndoială, cheia tăcerii au fost victimele reeducate, care la rândul lor au devenit călăi, iar călăii împotriva voinţei şi firii lor nu se sinchisesc niciodată să-şi mărturisească crimele. În timpul experienţei de la Piteşti categoria martorului a fost pur şi simplu suprimată.

Când “fenomenul Piteşti” a fost oprit, în anul 1952, a trebuit să fie găsită o explicaţie, iar înscenarea procesului cu ţapi ispăşitori, începută în anul 1954, nu a mai fost dată publicităţii aşa cum era prevăzută iniţial. Iar în proces au fost implicaţi doar deţinuţii-torţionari care fuseseră legionari, rând pe rând eliminându-se sioniştii, tărăniştii etc… nu se ştiu motivele, dar probabil s-au convertit la comunism şi li s-au iertat ororile sau mai bine zis au fost şterse.

“Piteştiul” în 1949 era o închisoare rezervată tinerilor, spre exemplu studenţii care nu îşi luaseră încă diploma sau licenţa. O mare parte dintre ei erau legionari, restul făcând parte din altă formaţiune politică… Nikolski este cel care a iniţiat acolo o operaţiune de distrugere a deţinuţilor, slujindu-se de ambiţia nemăsurată şi de spiritul demonic al unui deţinut care făcuse parte din “frăţiile de cruce”, dar care s-au convertit repede la comunism şi a început chiar o carieră strălucită în partid: Ţurcanu. Acesta şi-a pus la punct o echipă de deţinuţi, dintre care unii făcuseră parte dintr-o organizaţie de tineret legionar, alţii nu. Printre legionarii lui Ţurcanu se aflau: popa Alexandru, Livinski, Mărtinuş, Nuţi Pătrăşcanu. O parte dintre călăi nu au fost judecaţi în procesul reeducatorilor: Enăchescu, care şi-a torturat propriul său unchi până acesta a scuipat sânge, Titus Leonida, Dan Diaca( acesta practica o celebră lovitură de ficat, ce te făcea să-ţi pierzi imediat conştiiţa, i se mai spunea în închisori “lovitura Diaca”).

Din grupul iniţial de torţionari circulă unele versiuni după care unii ar fi fost în prealabil torturaţi. Astfel, un student din Timişoara, care era, după spusele profesorilor şi colegilor săi, nu numai un foarte bun violonist, nu numai un fin literar (putea să recite pe dinafară Saint – John Perse), dar şi o natură sensibilă, aproape feminină, de o extremă curătenie sufletească, după reeducare a fost cel mai aspru torţionar condamnat la moarte în procesul Ţurcanu. Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare şi că a fost omorât pentru dârzenia şi demnitatea lui, până când într-o zi, cineva i-a spus adevărul, iar de atunci femeia nu făcea decât să umble din casă în casă, căutând foşti puşcăriaşi, sperând că într-o zi cineva îi va spune că nu e adevărat.

Dumitru Bacu explică de ce a fost aleasă pentru experienţă închisoarea de la Piteşti: “Situată în afara oraşului spre partea de nord – vest, în apropierea unui pârâiaş şi departe de orice locuinţă, oferea un mediu prielnic pentru schingiuiri, niciun strigât nefiind auzit de către cineva”.

Fazele reeducării

Reeducarea avea patru faze. Prima fază, denumită demascarea externă, deţinutul trebuia să îşi arate loialitatea faţă de partid. A doua fază, demascarea internă, studentul schingiuit trebuia să-i demaşte pe cei care îl ajutaseră să reziste în interiorul închisorii. Faza a treia, demascarea morală publică, în care deţinutul era nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt. Ultima fază, a patra şi ultima: reeducatul era pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, deci devenea la rândul său călau.

Despre metodele de tortură prefer să nu mai scriu pentru că am vrut să fac doar o scurtă recenzie a faptelor petrecute la Piteşti în perioada 1949 – 1952, dar dacă voi primi cereri să mai scriu şi despre metodele de totură de la închisoarea “reeducatorilor” o voi face cu cea mai mare plăcere.

Am fost medic la Auschwitz de Dr. Nyiszli Miklos

Pe scurt… o recenzie

Dr. Nyiszli Miklos a descoperit la Auschwitz una dintre cele mai josnice secrete ale ştiintei medicale din cel de-al III-lea Reich. La Auschwitz oamenii nu au murit numai prin gaze, ci şi prin cloroform injectat direct în inimă. Dacă doctorul Mengele ar avea o vagă bănuială despre ce secrete deţinea medicul deţinut l-ar fi omorât la comandă şi zece medici de la sectorul politic SS constatau foarte repede decesul…
Medicul orădean a făcut parte din Soderkommando-ul al XII-lea, un Soderkommando avea o viaţă de patru luni şi lucrau la cele patru crematorii în două schimburi iar pentru că în această perioadă deţineau şi acumulau multe “secrete” erau lichidaţi toţi, medicul Miklos nu a fost asasinat pentru că doctorul Mengele avea nevoie de el pentru a face diferite experimente şi cercetării pentru a răspândi rasa ariană sau diferite experimente pe gemeni… şi cum ele era cel mai bun prin lagăr s-a folosit de el. Astfel, Dr. Nyiszli Miklos, a reuşit să îşi salveze soţia şi fiica, repartizandu-le în primul tren ca voluntare pentru muncă care a plecat în N Germaniei la o uzină de armament.
Kriminal doctorul Mengele l-a supus pe Dr. Miklos la un examen care a constat în întocmirea unei autopsii la un SS-ist care a murit la Gleiwitz în luptele cu partizanii polonezi, iar după explicaţiile şi concluziile Dr. Miklos membrii comisiei au fost mulţumiţi şi astfel după această autopsie medicul orădean a fost învestit cu îndeplinirea atribuţiunilor ce ar reveni medicului legist din circumscripţia Gleiwitz. Un prizonier K. Z. medic legist! Nimeni în lumea nu avea o astfel de încadrare…

La Auschwitz diareea se prepara după următoarea reţetă: asigurarea pentru deţinuţi a şapte sute de calorii pe zi constând din pâine mucegăită, preparate de făină de castane sălbatice, margarină extrasă din lignit şi 30 de grame de salam mustind apă, preparat din carnea unor cai răpciugoşi, iar toate acestea se stropeau cu zeamă de urzici de zeamă sau supă fără grăsime, fără făină şi fără sare… În termen de patru-cinci zile diareea apărea neîntârziat, iar după trei-patru săptămâni toţi bolnavii mureau… Cel mai josnic lucru pentru a provoca moartea unor oameni nevinovaţi!

“Ce dramă cumplită a poporului lui Israel, care tocmai mie, medic evreu, să-mi fie rezervat destinul de-a fi obligat să le fac examen clinic minuţios înainte de a fi asasinaţi şi apoi să fac autopsia trupurilor lor încă nepătrunse de răceala morţii. Trăiesc cu atâta patimă ironia poporului meu, încât nervii mei încordaţi de neputinţa unei reparaţii ma duc în pragul nebuniei. Cine oare a năpustit poporului meu nefericit să poarte acest destin cumplit? Dumnezeu?! Chiar şi El l-ar fi găsit supradimensionat şi s-ar fi ascuns de ruşine.”

Dr. Nyiszli Miklos

Dr. Nyiszli Miklos a scăpat de execuţia celui de-al XII-lea Soderkommando cu alţi cei fraţi de suferinţă pentru că erau medici şi Kriminal doctorul Mengele mai aveau nevoie de ei, cel de-al XIII-lea Soderkommando nu a mai apucat să trăiască patru luni pentru că au fost executaţi şi s-au pus capăt exterminărilor de la Auschwitz pentru că ruşii erau doar la 40 de km depărtare… la 17 ianuarie 1945 SS-iştii au fugit din lagăr pentru că armata roşie era aproape, a reuşit să scape şi Dr. Nyiszli Miklos, pentru că Dr. Mengele a fugit inaite de anul nou… Însă prizonierii au fost escortaţi de SS-iştii care au rămas pănă la lagărul Mauthausen, de la gara din Mauthausen au fost duşi la Melk an der Donau, iar ultima fază de la Melk an der Donau la Ebensee. La 5 mai tancurile americane au eliberat lagărul de la Ebensee şi doctorul Miklos a mers acasă la Oradea în sfârşit liber! Prin octombrie a sunat cineva la soneria uşii casei sale: erau soţia şi fiica lui, pe care nu le mai credea în viaţă, locul eliberării lor a fost renumitul lagăr de la Bergen-Belsen.

Un scurt rezumat la cartea Dr. Nyiszli Miklos: Am fost medic la Auschwitz. Laboratorul şi crematoriile dr-ului Mengele. Dr. Nyiszli Miklos a fost un medic orădean, de origine evreu, care a fost dus în lagărul de la Auschwitz în octombrie 1944, împreună cu soţia şi fiica lui…

Dr. Nyiszli Miklos (n. 17 iunie 1901, Şimleul Silvaniei – d. 5 mai 1956, Oradea)